Noţiunea şi importanţa componenţei de infracţiune. Corelaţia acesteia cu calificarea infracţiunii (БИЗНЕС-ПРАВО nr.11-2007)

УГОЛОВНОЕ ПРАВО И ПРОЦЕСС

NOŢIUNEA ŞI IMPORTANŢA COMPONENŢEI DE

INFRACŢIUNE.

CORELAŢIA ACESTEIA CU CALIFICAREA

INFRACŢIUNII.

Valeriu PELIN,

avocat la Biroul Asociat de Avocaţi «Rechin»

Valentin CHIRIŢA,

doctorand la Academia «Ştefan cel Mare» a MAI al Republicii Moldova

În dreptul penal se consideră componenţă de infracţiune totalitatea elementelor şi semnelor obiec­tive şi subiective, stabilite de legea penală, care califică o faptă prejudiciabilă drept o infracţiune concretă.

În sensul dat deci, nu orice faptă săvârşită poate fi privită ca infracţiune, chiar şi dacă conţine anumite semne ale acesteia. în primul rând trebuie de deter­minat spectrul de valori ocrotite de legea penală, care sunt periclitate, cu toate că, prejudiciul adus nu întot­deauna mărturiseşte faptul că a avut loc o infracţiune. Se poate întâmpla, că acest prejudiciu este o creaţie a naturii, şi nici într-un caz nu este legat de acţiunea sau inacţiunea omului. Constatarea cauzalităţii unui ast­fel de prejudiciu descoperă mecanismul survenirii lui, adică caracterul acestui mecanism. în procesul pune­rii în aplicare a acestuia urmează de a stabili locul şi rolul omului în structura mecanismului dat. Cu alte cuvinte, cele întâmplate trebuie să fie un rezultat pro­dus de om. Totodată, afirmând, că fapta infracţională este o acţiune sau inacţiune a omului, trebuie de avut în vedere nu orice faptă (chiar dăunătoare) a lui, ci doar o astfel de faptă care este produsă în rezultatul unei activităţi conştiente şi determinate. Pe deplin întemeiată este ideea, că nu există infracţiune, în cazul comiterii acesteia de către o persoană iresponsabilă, indiferent de urmările survenite.

Este evident, că pentru soluţionarea corectă a problemei privind existenţa sau lipsa în fapta săvârşită a semnelor unei infracţiuni urmează a stabili clar acel ansamblu de circumstanţe, care generează temeiul de facto şi de iure al atragerii persoanei la răspundere penală, adică fapta infracţională. în cazul dat este vorba de circumstanţele cu caracter obiectiv şi subiectiv, care sunt reflectate în norma juridico -penală respectivă, fiind necesare şi suficiente pentru atragerea celui vinovat la răspundere penală.

Putem conchide, că ansamblul elementelor obi­ective şi subiective, care permit de a recunoaşte o anumită faptă prejudiciabilă drept infracţiune, este nu altceva decât componenţa de infracţiune.

O faptă poate fi recunoscută ca infracţiune doar prin prisma unei componenţe corespunzătoare, în aceasta şi se ascunde natura sa juridico - penală.

Noţiunea infracţiunii şi a componenţei de infracţiune nu sunt identice. Dacă infracţiunea este o acţiune sau inacţiune concretă, săvârşită într-o reali­tate obiectivă, atunci componenţa de infracţiune apare sub forma unui model logic, unei categorii normative, care fixează semnele tipice a unei anumite acţiuni sau inacţiuni, reflectând esenţa sa infracţională.

Trebuie de menţionat, că componenţa de infracţiune este unicul temei juridic al răspunderii penale. Ar fi greşit să predispunem, precum răspunderea penală este generată de două temeiuri de sinestătătoare cel de fapt şi de drept. Aceştia se prezintă ca o calitate indivizibilă a acelui fenomen care în dreptul penal se numeşte infracţiunea, şi sunt nişte caracteristici care oglindesc natura juridică şi cea comportamentală a faptei infracţionale. De aceea, ştiinţa dreptului pe­nal, recunoaşte ca unicul temei juridico - faptic al răspunderii penale - fapta infracţională care conţine toate elemente ale componenţei de infracţiune prevăzute de legea penală [4, pag. 115].

în caz contrar, urmărirea penală nu poate fi pornită, iar cea pornită urmează a fi încetată la orice etapă a procesului penal. O persoană poate fi atrasă la răspunderea penală nu ca rezultat al unei dorinţe a cui­va, ci doar în baza unui temei, despre care s-a vorbit mai sus. Cu alte cuvinte, despre apariţia răspunderii penale mărturiseşte faptul săvârşirii unei fapte preju-diciabile, iar despre prezenţa în această faptă a sem­nelor necesare a componenţei de infracţiune - numai sentinţa de judecată intrată în vigoare. Săvârşind infracţiunea, persoana vinovată îngloba în sine re­zultatul a trei fenomene interdependente cu carac­ter social - juridic, şi anume: fapta infracţională, componenţa de infracţiune şi răspunderea penală, care la rândul său pun în acţiune un mecanism destul de complicat al reglementării juridico - penale.

Cum deja s-a menţionat, componenţa de infracţiune - este o totalitate de elemente şi semne obiective şi subiective, care permit a califica o faptă prejudiciabilă drept infracţiune.

Teoria dreptului penal distinge noţiunile de «semn al componenţei de infracţiune» şi «element al componenţei de infracţiune». Deşi acestea se află într-o legătura strânsă, ele nu sunt identice.

Astfel, semnele componenţei de infracţiune reprezintă prin sine o caracteristică legislativă a celor mai esenţiale trăsături ale faptei infracţionale. Ele sunt fixate în dispoziţiile normelor Părţii speciale ale Codu­lui penal. Semnele componenţei de infracţiune indică particularităţile diferenţiate a fiecărei componenţe, şi permit a face delimitarea între ele. Cu alte cuvinte, sem­nele date constau din trăsături concrete, specifice, calităţi inerente fiecărui element al componenţei de infracţiune, adică caracterizează elemente.

Elementele componenţei de infracţiune reprezintă părţi componente ale unui sistem integral. Fiecare ele­ment al componenţei, include un grup de semne, care caracterizează diverse laturi ale faptei infracţionale.

Structural, componenţa de infracţiune este compusă din patru elemente, sau cu alte cuvinte din patru grupuri de semne, şi anume: obiectul, latura obiectivă, subiectul şi latura subiectivă. Primele două grupe de semne se numesc obiective, celelalte două - subiective. La cele obiective se referă semnele ce caracterizează obiectul infracţiunii şi manifestarea lui exterioară, care reflectă latura obiectivă a infracţiunii. La cele subiective - sem­nele ce caracterizează particularităţile persoanei care a săvârşit infracţiunea.

Orice faptă penală include în mod obligatoriu semne referitoare la toate cele patru elemente ale componenţei de infracţiune.

Mai jos, vom caracteriza succint fiecare element în scopul înţelegerii mai exacte a structurii componenţei de infracţiune.

Obiectul infracţiunii - constituie acele relaţii socia­le, în care se manifestă interesele persoanei, societăţii, statului, ce sunt sau pot fi periclitate în rezultatul at­entatului infracţional. Aceste interese sunt ocrotite de legea penală, şi sunt enumerate în linii generale în alin.l, art.2 CP al RM „Legea penală apără, împotriva infracţiunilor, persoana, drepturile şi libertăţile aces­teia, proprietatea, mediul înconjurător, orânduirea constituţională, suveranitatea, independenţa şi integ­ritatea teritorială a Republicii Moldova, pacea şi secu­ritatea omenirii, precum şi întreaga ordine de drept."

Latura obiectivă a infracţiunii - constituie mani­festarea exterioară a faptei infracţionale. Ea conţine numărul cel mai mare de semne, şi este principalul element al faptei infracţionale care îi atribuie individualitatea, şi care permite de a delimita o infracţiune de alta. Aceste semne sunt: fapta (acţiunea sau inacţiunea), consecinţele infracţionale, legătura de cauzalitate, precum şi locul, timpul, împrejurările, metoda săvârşirii infracţiunii.

Latura subiectivă a infracţiunii - o constituie atitu­dinea psihică a persoanei faţă de fapta săvârşită şi faţă de consecinţele ce au survenit sau au putut să survină ca rezultat al comiterii infracţiunii. Spre deosebire de latura obiectivă, latura subiectivă se caracterizează prin-tr-o manifestare interioară a infracţiunii. Conţinutul acestei lăture este caracterizat de următoarele semne: vinovăţia sub formă de intenţie sau imprudenţă, motivul şi scopul infracţiunii. Vinovăţia - este un semn principal al laturii subiective, şi necesar pentru caracterizarea oricărei infracţiuni.

Subiectul infracţiunii - îl constituie persoana fizică responsabilă, care la momentul săvârşirii infracţiunii a atins o anumită limită de vârstă prevăzută de le­gea penală. Astfel, pentru a fi pasibilă de răspundere penală, persoana fizică trebuie să posede două semne obligatorii: responsabilitatea şi vârsta de la care pentru săvârşirea faptei poate surveni răspunderea penală. în cazul unor infracţiuni, legiuitorul pe lângă semnele enumerate mai sus include şi careva carac­teristici suplimentare ale subiectului, care se referă la: cetăţenie, sex, funcţia ocupată, atitudine faţă de ser­viciul militar, etc. In cazul dat subiectul infracţiunii se caracterizează prin calitatea sa specială. De asemenea subiectul infracţiunii poate fi şi persoana juridică care desfăşoară activitate de întreprinzător, care întruneşte o serie de condiţii prevăzute de legea penală.

Pe lângă gruparea semnelor componenţei de infracţiune în patru elemente, teoria dreptului pe­nal prevede şi o altă clasificare bazată pe gradul obligativităţii semnelor juridice. Conform acestui cri­teriu semnele componenţei de infracţiune se divizează în: obligatorii (principale) şi facultative (secundare).

Semnele obligatorii - sunt acelea care se referă absolut la toate componenţele de infracţiune fără nici o excepţie. La categoria dată se referă: obiectul infracţiunii,faptaprejudiciabilă(acţiunesauinacţiune), vinovăţia sub formă de intenţie sau imprudenţă, re­sponsabilitatea şi atingerea vârstei de la care pentru săvârşirea faptei poate surveni răspunderea penală. Semnele enumerate mai sus, în mod obligatoriu sunt prezente în componenţa oricărei infracţiuni, iar în ca­zul lipsei cel puţin a uneia dintre ele - este exclusă existenţa componenţei de infracţiune [3, pag. 64].

Semnele facultative- sunt considerate acele semne juridice pe care legiuitorul le aplică în cazul creării unor componenţe de infracţiuni separate, ca comple­tare la semnele principale. Cu ajutorul acestor semne infracţiunea este caracterizată prin anumite trăsături suplimentare, în care se exprimă exact specificul infracţiunii date. La această grupare se referă astfel de semne cum ar fi: consecinţele infracţionale, legătura de cauzalitate dintre faptă şi consecinţe, locul, tim­pul, împrejurările, metoda şi mijloacele săvârşirii infracţiunii, motivul şi scopul infracţiunii, semnele speciale ale subiectului infracţiunii [5, pag.75]. în dependenţă de faptul, cât de mare este atenţia acordată de către legiuitor unui sau altui semn facultativ al componenţei de infracţiune, acesta din urmă poate avea o semnificaţie triplă, şi anume:

deseori un anumit semn facultativ poate fi introdus în componenţa de infracţiune de bază, şi devine prin urmare, un semn obligatoriu pentru componenţa dată. Spre exemplu, metoda săvârşirii infracţiunii, fiind un semn facultativ în plan teoretic general, devine sem­nul obligatoriu în cazul infracţiunii de furt (metoda sustragerii pe ascuns a bunurilor altei persoane);

acelaşi semn în alte circumstanţe poate să obţină însemnătatea unuia de calificare, adică, a acelui semn, care sporeşte gradul prejudiciabil al infracţiunii, modi­ficând prin urmare calificarea acesteia (omorul săvârşit prin mijloace periculoase pentru viaţa sau sănătatea mai multor persoane - lit.k, alin.3, art. 145 CP al RM);

dacă semnul nu face parte din componenţa de bază (nu a devenit obligatoriu) şi nu este prevăzut în calitate de semn calificativ, acesta poate fi privit ca circumstanţă care atenuează sau agravează pedeap­sa penală (art.76 - 77 CP al RM), astfel influenţând asupra alegerii de către instanţa de judecată a tipului şi mărimii pedepsii penale. De exemplu, săvârşirea oricărei infracţiuni prin aşa metode cum sunt: prin deosebită cruzime, motive sadice, batjocura faţă de victimă, sunt privite ca circumstanţe agravante în toate cazurile când o astfel de metodă nu apare nici ca semn obligatoriu şi nici ca cel calificativ (alin.2, art.77 CP al RM) [1].

Componenţa de infracţiune, se află într-o strânsă corelaţie cu instituţia calificării infracţiunii, care în dreptul penal este nu numai una dintre cele mai difi­cile, dar şi una dintre cele mai importante pentru prac­tica urmăririi penale, precum şi a judecării cauzei.

Termenul „calificarea" este de origine latină: „qua-lis" - calitatea şi „facere" - a face, semnificând o apre­ciere calitativă a unui fenomen, proces, cunoaşterea unor trăsături esenţiale prin corelaţia lor cu alte fenomene, importanţa socială a căror deja este cunoscută.

Prin calificarea infracţiunii, se înţelege determinarea şi constatarea juridică a concordanţei exacte între semnele faptei săvârşite şi semnele componenţei de infracţiune prevăzute de norma juridico-penală [2, pag.351 ].

Calificarea infracţiunii - este un proces logico-juridic, realizat la toate stadiile urmăririi penale şi a examinării cauzei de către instanţa de judecată. Importanţa social - politică şi juridică a calificării infracţiunii constă în aceea, că în rezultatul acestei activităţi se determină faptul existenţei într-o faptă prejudiciabilă concretă a semnelor unei componenţe de infracţiune prevăzute de legea penală. Procesul calificării parcurge careva etape: l)determinarea circumstanţelor de fapt care reprezintă drept semne ale unei anumite componenţe de infracţiune; 2)deter-minarea normei juridico-penale care era în acţiune la momentul săvârşirii faptei prejudiciabile; 3)aplicarea articolului cuvenit, al aliniatului sau literei acestuia sau a totalităţii de articole în cazul săvârşirii unui şir de infracţiuni; 4)suprapunerea circumstanţelor deter­minate pe un caz concret şi norma juridico-penală aleasă, în scopul stabilirii corelaţiei între ele.

Realizarea suprapunerii date reprezintă cea mai responsabilă etapă a calificării, care se realizează după o metodică determinată, aprobată de teoria şi practica dreptului penal precum şi a dreptului procesual penal. Această suprapunere presupune depistarea într-o faptă prejudiciabilă a tuturor semne (atât principale cât şi se­cundare) ale unei componenţe de infracţiune concrete.

Rezultatele procesului de calificare a unui caz con­cret sunt reflectate în principalele documente proce­suale, şi în primul rând în rechizitoriul şi sentinţa de condamnare. în aceste documente rezultatul calificării unei infracţiuni este fixat prin indicarea tuturor arti­colelor din Codul Penal în conformitate cu care, per­soana vinovată de comiterea infracţiunii este atrasă la răspunderea penală.

Calificarea corectă a infracţiunii atrage după sine anumite urmări de natură juridico-penală şi procesu-al-penală stabilite de lege. Concluziile calificării de­spre prezenţa într-o faptă a semnelor unei infracţiuni concrete, se prezintă în calitate de temei juridic al atragerii persoanei la răspunderea penală, aplicării măsurilor de constrângere, înaintării învinuirii şi sta­bilirii pedepsei penale.

Nu în ultimul rând calificarea corectă a infracţiunii contribuie la efectuarea unei statistici criminologice obiective şi exacte, ceea ce are o mare valoare pen­tru elaborarea măsurilor preventive şi de profilaxie a infracţiunilor.

In concluzie, putem afirma, că importanţa instituţiei componenţei de infracţiune în realizare a răspunderii penale este indiscutabilă. însă aceasta nu este unica sa funcţie, cu toate că e una de bază, decisivă. Componenţa de infracţiune este chemată să soluţioneze şi alte funcţii, de o mare însemnătate.

Prin intermediul componenţei de infracţiune, devine   posibilă   delimitarea   infracţiunilor   de diferite categorii, şi  de asemenea delimitarea faptei infracţionale de celelalte încălcări ale legii. Anume cu ajutorul componenţei, este posibilă şi determinarea limitelor pedepsei penale.

Numai   în   cazul   existenţei   componenţei   de infracţiune poate fi efectuat, deci, şi procesul de calificare a infracţiunii, anume acesta, cum deja s-a menţionat se prezintă drept un etalon juridico - penal necesar, datorită căruia se poate de determinat norma penală corespunzătoare, care într-un mod cel mai exact reflectă conţinutul şi proprietăţile faptei infracţionale săvârşite.

BIBLIOGRAFIE

Codul Penal al Republicii Moldova nr. 985-XV din 18 aprilie 2002.

Drept penal. Partea generală. Coordonator şi redactor responsabil: dr. în drept Alexandru Borodac. Chişinău, Ştiinţa, 1994.

Уголовное право России. Общая часть. Учебник под редакцией профессора А.И. Рарога. Москва, 1997.

Уголовное право. Общая часть. Учебник для вузов. Ответственные редакторы - доктор юридичес­ких наук, профессор И.Я. Козаченко и доктор юридических наук, профессор З.А. Незнамова. Москва. Изд. группа НОРМА - ИНФРА, 1999.

Уголовное право. Часть общая, часть особенная. Учебник под редакцией профессора Л.Д. Гаухмана, профессора Л.М. Колодкина и профессора СВ. Максимова. Москва, 1999.

Versiune: PDF, DOC.

Visitors:

Today
All days
308
418227

Your IP: 54.81.104.61